“Ce este guvernarea insasi daca nu cea mai mare dintre toate reflectiile asupra naturii umane?”

Madison, Federalist papers, no. 51

 

Termenul “guvernare” vine din limba greaca in care avea sensul de a conduce o corabie, deci, prin derivare, a guverna inseamna a conduce un stat. Abraham Lincoln in Gettysburg Address vorbea despre “guvernarea poporului de catre popor si pentru popor”, adica guvernarea apare prin consimtamantul celor guvernati operand pentru binele cetatenilor[1]. Formula reprezinta o descriere adecvata a procedurilor curente de conturare a optiunii, guvernarea fiind in esenta un proces productiv care, in mod ideal, permite comunitatii de persoane sa sporeasca limitele globale ale bunastarii economice, sa evolueze catre frontiera de eficienta[2]. Rolul de baza al guvernarii poate fi rezumat la a face posibila pentru societate apararea de atacuri atat din interior cat si din exterior, de a pastra ordinea in societate astfel incat toti cetatenii sa traiasca in pace si sa-si realizeze propriile stradanii. Guvernarea este un ansamblu de proceduri institutionale, de raporturi de putere si de modele de gestiune publica sau privata, formale sau informale, care regizeaza actiunile politice reale[3].

In sens larg, guvernarea inseamna oamenii care exercita puterea sau controlul asupra altor oameni[4]. Pentru a raspunde la intrebarea de ce avem nevoie de guvernare, trebuie sa identificam subiectii care intra sub incidenta acestui proces, si anume oamenii. In literatura filosofica, problema omului, in special a naturii umane, a constituit punctul de plecare in abordarea subiectului guvernarii. Relatia intima intre cele doua a fost surprinsa de catre James Madison: “Daca oamenii ar fi ingeri, nu ar mai fi necesara guvernarea. Dar cum oamenii sunt departe de a fi angelici, apare nevoia unui arbitru inarmat care sa ne retina din a ne face rau unii altora” [5]. Acest rol este delegat guvernarii vazuta ca un “rau necesar”[6].

La baza oricarui sistem de guvernare se afla o anumita conceptie predominanta despre natura omului si despre sensul existentei umane. Ceea ce credem noi ca poate si se cade sa faca guvernarea va depinde, in mare masura, de ceea ce credem despre capacitatile oamenilor si despre scopul existentei umane[7]. Politica se ocupa cu actiunea, ia nastere pentru a-i ajuta pe oameni sa faca ceea ce ei oricum sunt predispusi, de la natura, sa faca. Omul este prin insasi natura sa o fiinta sociala. El are nevoie de tovarasia si de serviciile celorlalti. El nu creeaza societatea, ci se naste in ea. Nu alege sa traiasca in societate, ci traieste in ea din necesitate. Oamenii nu se multumesc doar sa existe. Ei nu-si doresc pur si simplu o viata, ci o viata buna. Guvernarea apare din necesitatea de a-i ajuta pe oameni sa-si realizeze aceasta viata buna in societate. Exista pentru a promova dreptatea intre oameni, pentru a-i ajuta sa devina mai buni, pentru a le elibera capacitatile benefic creatoare si a le inabusi inclinatia de a face rau. Functia guvernarii, pusa in aplicare de omul de stat, nu este aceea de a construi o ordine sociala perfecta, ci aceea de a obtine, prin persuasiune, co-operarea indivizilor in vederea atingerii celui mai mare grad de ordine de care sunt ei capabili. Problema politicii e aceea a oamenilor asa cum sunt ei de fapt si nu cum s-ar cuveni sa fie[8]. Astfel, apare necesitatea ca societatea sa fie constransa de norme si sanctiuni. Adevaratele societati omenesti depind de norme, iar normele presupun sanctiuni, care la randul lor au nevoie de instante capabile sa le aplice acele sanctiuni, deci de acele structuri de autoritate reunite sub instrumentele guvernarii[9]. O putere politica lipsita total de coercitie ar fi o autoritate pura necontestata de nimeni. Acest lucru ar fi posibil numai intr-o societate perfect armonioasa, cum este cea pe care o vad utopistii. Intr-o societate fara tensiuni si conflicte, puterea politica nu ar avea nici un motiv sa existe[10]. Nu exista societati fara conflicte, decat acolo unde puterea politica este lipsita de orice forma de coercitie. Politica se defineste in primul rand prin competitie si infruntarea intereselor.

Dupa cum am vazut, omul adopta reguli. Aceasta deoarece inainte de a-i privi pe altii, omul se priveste pe el insusi recunoscand si acceptand faptul ca nu este nici sfant, nici pacatos, nici in societatea existenta, nici in vreuna extrapolata. Astfel, omul isi impune in mod explicit si deliberat constrangeri pentru a-si canaliza propriul comportament spre normele selectate rational. Odata ce doi oameni isi recunosc reciproc existenta, conflictul potential devine posibil si se poate ajunge la un acord de dezarmare reciproc acceptabil, fie inainte, fie dupa conflict. Acest contract va contine deci unele limitari acceptate asupra comportamentului, care sa includa, la randul lor, o intelegere asupra a ceea ce am putea numi o structura a drepturilor[11]. Fiecare pare sa-si dea seama ca acordul va avea o valoare efectiva neglijabila daca nu exista o anumita siguranta privind respectarea sa de catre partea cealalta. Un mecanism de impunere (un mijloc sau o institutie) poate insoti contractul initial si fiecare parte va aprecia in mod pozitiv includerea unui astfel de instrument.

Guvernarea apare astfel ca avand rolul de a ameliora si de a rezolva conflictele. Dintr-o perspectiva mecanicista, guvernarea este vazuta ca variabila dependenta intr-o relatie intima cu societatea: sistemul social influenteaza guvernarea care ia decizii de politici pentru societate. Aceasta este un mijloc de a gasi modalitati de detensionare a sistemului politic. Printr-o alta abordare, cea organicista, guvernarea este implicata in directionarea societatii catre anumite scopuri. Astfel, guvernarea reprezinta un corp educational de schimbare a sistemului social prin deciziile luate[12]. Istoria filosofiei politice regaseste confruntarea permanenta de idei dintre cele doua perspective. Realitatea, cele mai multe actiuni practice, arata ca guvernarea este atat un mijloc pentru realizarea ordinii, cat si un scop al existentei sociale, avand astfel o valoare duala fondata pe compromisul dintre acestea doua.

Necesitatea guvernarii apare ca urmare a relatie dintre aceasta si grupurile sociale. Deoarece grupurile sociale au mai degraba vointa decat resurse pentru a-si atinge scopurile, guvernarea exista pentru a directiona multimea catre scopuri morale. Scopul guvernarii este de a asigura solidaritatea sociala si a rezolva conflictele de interese. James Madison observa existenta grupurile ce au interese economice si care opereaza pentru atingerea propriilor scopuri (sanatate mai buna, putere si status). Interesul propriu este urmarit in mod natural in cadrul societatii, unde pluralitatea de interese asigura libertatea. Libertatea este oferita de propriile noastre actiuni, uneori impotriva autoritatilor, alteori alaturi de ele, dar in cea mai mare parte a timpului fara ele, pur si simplu pentru ca suntem cetateni, cetateni liberi in asociatii liber alese[13]. Cetatenii traiesc in mod fundamental in cadrul si prin intermediul asociatiilor pe care le creaza si le sustin ei insisi. Guvernarea adauga regulile actiunii publice si confera o expresie a dorintei -nevoii- de a avea o sfera publica limitata, dar eficienta.

Alexis de Tocqueville considera ca frica din inima omului, ca fundament al guvernarii, este inlaturata doar prin legarea ideii de interes personal de cea a drepturilor generatoare de initiativa[14].  Momentul in care unui popor i se acorda drepturi politice de care a fost lipsit e un moment de criza, criza uneori necesara, dar intotdeauna primejdioasa. In momentul acordarii acestor drepturi, individul trebuie sa constientizeze faptul ca i se si pot lua. Guvernarea vegheaza astfel la asigurarea drepturilor, iar initiativa civica apara impotriva oprimarii celor care guverneaza si garanteaza ca o parte a societatii nu va fi victima injustitiei produsa de cealalta. Dreptatea e scopul la care trebuie sa tinda orice guvernare, acesta fiind si scopul pe care si-l propun oamenii cand se asociaza.

Statele (guvernarea–n.n.) in care cetatenii se bucura de mai mult timp de drepturile lor sunt acelea in care aceste drepturi sunt mai bine folosite[15]. Guvernarea poporului de catre popor pentru popor are beneficii enorme: “omul din popor care este chemat la conducerea societatii incepe sa se stimeze pe sine insusi. Deoarece el e in posesia puterii, inteligente foarte luminate se pun in slujba lui. Este solicitat fara incetare pentru a i se obtine sprijinul, iar pentru ca se incearca de mii de ori inselarea lui in maniere diferite, pana la urma se desteapta. In politica, contribuind la initiative pe care nu le-a conceput, dobandeste gustul general pentru initiativa. I se arata in fiecare zi ce noi imbunatatiri sa aduca proprietatii comune, astfel simte cum i se naste dorinta de a imbunatati pe cea personala. Probabil ca nu e nici mai virtuos, nici mai fericit, dar e mai luminat si mai activ decat inaintasii lui”[16].

Intr-o alta viziune, Michael Senellart[17] considera ca trebuie eliminata interpretarea prea simplista a termenului de “guvernare”. Aceasta nu trebuie identificata cu exercitarea puterii, cu dominatia. Spre deosebire de cea din urma, guvernarea se raporteaza la o finalitate sau la o pluralitate de scopuri exterioare ei insesi, in timp ce dominatia nu are alt scop decat sa se consolideze la infinit[18]. Totodata, guvernarea nu trebuie limitata la exercitarea suveranitatii, ea desemnand in zilele noastre executivul, puterea aplicata. In evolutia conceptului, autorul distinge trei etape, incepand cu Evul Mediu si pana in secolul al XVII-lea, cand are loc instrumentalizarea guvernarii, descrisa de Hobbes[19]. Astfel, guvernarea nu mai este vectorul perfectionarii morale a oamenilor, nici focarul unei lupte permanente in vederea dominatiei, nu mai are a face cu vreo finalitate suprema, ci devine miza tuturor rivalitatilor.

Guvernarea, ca depozitar al puterii politice, are ca functie apararea societatii de propriile slabiciuni, conservarea ei si, daca e necesar, acceptarea schimbarilor care nu sunt in contradictie cu principiile sale fundamentale. Din clipa cand raporturile sociale depasesc relatiile de rudenie, intervine intre indivizi si intre grupuri o competitie mai mult sau mai putin evidenta, fiecare vizand sa orienteze deciziile colectivitatii in avantajul propriilor interese. Puterea politica apare deci ca un rezultat al competitiei si ca un mijloc de a o controla. Puterea politica este inerenta oricarei societati. Ea provoaca respectarea regulilor care ii stau la baza, ea o apara impotriva propriilor imperfectiuni, ea limiteza efectele competitiei intre indivizi si intre grupuri[20].

[1] Compton’s Encycloedia & Fact-Index, New Millennium Edition, Success Publishing Group, Ltd., 2000, p. 198.

[2] James M. Buchanan, Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, traducere de Liviu Papuc, Institutul European, 1997, pp. 142-143.

[3] Guy Hermet, Bertrand Badie, Pierre Birnbaum, Philippe Braud, Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, quatriemme edition, Armand Colin, Paris, 2000, pp. 115-116.

[4] George Mackenna, The Drama of Democracy. American government and politics, second edition, The Dushkin Publishing Group., Inc., Guilford, Connecticut, 1994, p. 9.

[5] Alexander Hamilton, James Madison, John Jay, The Federalist Papers, with an introduction, table of contents and index of ideas by Clinton Rossiter, The New American Library of World Literature, Inc., 1961, no. 10.

[6] Thomas Paine, Common Sense, 1776, citat de George Mackenna, p. 9.

[7] John H. Hallowell, Temeiul moral al democratieii, traducere de Costica Bradatan, Editura Paideia, p. 76.

[8] Ibidem, p. 90.

[9] Ralf Dahrendorf, Dupa 1989. Morala, revolutie si societate civila, traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucuresti, 2001, pp. 14-15.

[10] Jean-William Lapierre, Viata fara stat? Eseu asupra puterii politice si inovatiei sociale, traducere de Gabriela Scurtu-Ilovan, Institutul European, 1997, pp. 289-290.

[11] James M. Buchanan, op. cit., p. 139.

[12] David L. Sills (editor), International Encuclopedia of the Social Sciences, volume 6, The Macmillan Company & The Free Press, 1968, pp. 216-227.

[13] Ralf Dahrendorf , op. cit., p. 181.

[14] Alexis de Tocqueville, Despre democratia in America, 2 volume, traducere de Claudia Dumitru, Humanitas, 1992, p. 312.

[15] Ibidem, p. 313.

[16] Ibidem, p. 318.

[17] Michael Senellart, Artele guvernarii. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, traducere de Sanda Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998.

[18] Ibidem, p. 17.

[19] Ibidem, pp. 32-35.

[20] Georges Balandier, Antropologie politica, traducere de Doina Lica, Editura Amarcord & Central European University, 1998, pp. 50-51.

Categories: Uncategorized

0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *