…din fericire!

Ma uit inainte. Ma uit in jur. Si-mprejur. Gandesc. (re)Actionez. Ma formez. Ma dezvolt. Devin. Sens unic, sau dublu sens? Stressant, sau reconfortant?

Confortul de a ma afla pe un sens unic, inselator mi-este. Pe unele portiuni, circumstantele fac sa ma pot deplasa doar pe un sens unic: stradute inguste strangulate de trotuare si cladiri, de nevoia de fluidizare a traficului; parcari generoase si chiar supraetajate; portiuni generoase de autostrada care incurajeaza viteza adaptata si prin care s-a propus gestionarea echilibrului dintre siguranta si viteza. Pe un sens unic, ma fura tentatia de a apasa pedala de acceleratie si de a incerca sa avansez cat mai repede. Posibile riscuri, impedimente, limitari? Un moscait din fata-mi si starea pe care stilu-i mi-o creaza; masinile stationate de o parte si de alta a sensului de mers si printre care nu am vizibilitatea potrivita preintampinarii cu succes a unor eventuale cauze de stress negativ suplimentar; posibilii grabiti pietoni trecatori care nu mai au rabdarea de a astepta si a se deplasa la trecerile dedicate marcate si care le dau acest drept cu o mai mica responsabilitate de a se asigura, decat atunci cand se risca sa traverseze oriunde, oricand, oricum. Limitele? La mine. Asumate.

Pe un dublu sens, mi se multiplica responsabilitatile si obligatiile. Am mai multe alegeri. Mai numeroase limite si limitari. Precum si raspunderi si responsabilizari. Am a-mi pastra partea de deplasare, am a fi atent la cei care vin din fata, chiar daca ei sunt pe sensul lor, eu pe al meu; am a astepta momentul si locul propice pentru a-l depasi pe cel din fata mea care se deplaseaza sub limita de viteza legala pe acea portiune si care inutil ma tine astfel in loc, ba chiar ma alimenteaza cu frustrare, nervi, furie si chiar neatentie.

Spuneam la un moment dat ca viata este o acensiune. As adauga acum: o ascensiune cu sens dublu. Ma poate, fie ridica, fie cobori. O ascensiune pozitiva, sau o ascensiune negativa. Dupa cum imi asum. Dupa cum aleg. Finalitatea este mereu necunoscuta. Pastrez astfel, viitorul deschis – nu ca s-ar si putea altfel…

Sunt unic, pentru ca toti suntem diferiti. Fiecare are a sa cale. Unica. Si astfel, fiecare sens cu fiecare sens face o multime de sensuri. O multitudine. Fiecare cu fiecare, o comunitate. Comunitate cu comunitate, o societate. Sunt unic. Stiu. Si ma-ngrijesc de unicitatea-mi. Dar am a ma feri de unicitatea in gandire transferata asupra tuturor celor din jur (din partea-mi, sau catre-mi). De unicitatea in simtire. De orbire si robire.

Are sens? Dublu sens, sau sens dublu? Face sens?