Stiu, stiu! Chiar (prea?) multe?

Stiu, dar fac?

Cu ceea ce cred ca stiu, ce oare … ?

Actionez… cum? Ascend… cat?

Ceea ce imi place sa cred ca stiu, ma tine, ori ma inalta?

Stau stramb (din nou?) si gandesc drept (iar?): conservare, sau emancipare? Zbatere, sau inaltare? Baltire, sau primenire?

Cand vreau sa ajung atunci si acolo unde-mi propun, ce ma aprinde, ce ma surprinde, ce imi da necesarul avant?

– Mi-s om. Am viata. Savurez. Cuget. Creez… „Cugetez”?

Eu – tu – noi.

Printre atatea alte „prize” favorizante, cred ca ne-am saltat deasupra necuvantatoarelor si in momentul in care am inceput sa stapanim… focul. Atat cel care ne mistuie intern (sau mai ales?), cat si cel din afara, cel din natura. Am deprins nu doar de el a ne feri, ci a-l intelege si a-l folosi. Te-ai prins? Surprins? Deprins? Desprins?

Intr-acest timp, usor-usor, din patru labe, pe doua picioare ne-am ridicat (homo erectus?), apoi am inceput a vorbi, a ne minuna, a ne aminti, a consemna, a visa, a crea (homo sapiens?). Cu toate acestea, am continuat sa ne maimutarim pe-alocuri (sapiens sapiens, hah?)…

Evolutie? – De unde si incotro? Ba mai mult, „homo homini lupus est”? „Primus inter pares”?

Acum, pentru a ne deplasa dintr-un punct intr-altul, avem a ne baza pe „dispozitive” pe care le punem in miscare. Am avansat – am trecut de la un ghiont dat cu calcaiele incalecatului bidiviu pe patru picioare, la o scanteie data din cheie unui motor al unui vehicol pe roti si care are avelope in loc de copite, scaune in loc de sei. Astfel incat astazi, orice fel de miscare se initiaza cu o scanteie. Asa cum orice fel de realizare este precedata de un avant creator?

Pentru a se aprinde, a se desavarsi, a-si gasi menirea, un bat de chibrit are nevoie de doua resurse favorizante: ingrediente pe baza de sulf si fosfor, pe langa alte cele. La care se mai adauga doi aliati: oxigenul din aer si materia din lemn. Astfel, orice chibrit contine in sine puterea detonatoare, iar aliatii il fac sa… „functioneze”. Ba chiar sa-i sporeasca valvataia. Dar peste toate cele, ce oare il face sa se aprinda? La o prima observatie, frecarea. Adica miscarea. Asadar, actiunea-i da vapaia. Si-ntr-acest timp, focul are limite, constrangeri, aliati, resurse…

Si-asa-i si-n viata: omul face, desface si preface. Se face, se desface si se preface. Se consuma. Se arde. Ca un bat de chibrit care are gamalia cu substante incandescente, iar cutia-i protectoare pana intr-un punct si „aprinzatoare” apoi, margini „sulfate” detonatoar. Si, precum acesta, si omul contine in sine o putere creatoare care il poate face sa faca. Sa se aprinda. Sa arda. Sau sa se arda… Sa se mistuie.

Intr-aceste conditii, apare o dorinta de clarificare: care mi-e scapariciul, care mi-e scanteia, ceea ce-mi aprinde fitilul pentru a detona actiunea?

Vointa -i suficienta?

Sustinerea -i definitorie?

Intrebarea -i propulsatorie?

Sunt unele momente in viata in care, pentru a merge mai departe, chiar am nevoie de ceva de care sa ma agat…

Pentru toate celelalte situatii in care ma simt „inlantuit”, imi recomand desferecarea (~ aprinderea / detonarea / lansarea) prin… COACHING! Slobozirea potentialului. Cioplirea protagonistului… campion?

Asadar, ce dar (imi) fac?

Stau drept si gandesc stramb (;-): „fixed or growth mindset”?

Avant in cautare. Avant in aflare. Avant in actiune… Avant in acensiune!

Da, hai!

Categories: Uncategorized

0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published.