Qui prodest?
“Vorbim mult si vorbim prost” – Thomas D’Aisembourg (promotor european al Comunicarii NonViolente, “ctitorie” a lui Marshall Rosenberg)
Mea culpa.
Aproape de fiecare data cand ma surprind etichetand pe cineva ca fiind o persoana careia “ii turuie gura-ntruna”, ori cea a carei “gura nu-i mai tace”, sau chiar o “gura-sparta”, este de fapt despre mine. EU tind sa judec prea repede si prea devreme si sa omit, poate, ceva mai profund: nevoia acelei persoane de a fi ASCULTATA, mai mult decat de a fi auzita. Deci, nu neaparat a mea de a fi lasat in pace, de a beneficia de liniste. Plus ca astfel, poate fi de fapt vorba despre o forma de egoism pe care mi-o cultiv dupa ce mi-am insamantat un fel de autoaparare, si de care ar fi cazul sa ma lepad.
Quo vadis?
Destul de tarziu in viata, am avut beneficiul de a face constient diferenta dintre “a auzi” si “a asculta”. Mai mult, pregatirea pentru a ma certifica drept specialist in activitatea de coaching (SAC) mi-a deschis ochii spre ceea ce acum pot spune ca a fost o ridicare a ascultarii la un alt nivel: la cel in care poate fi atribuita drept activa si pentru a carei insusire este nevoie de exercitiu. Adica, de a vorbi mai putin de 20% din timp, de a pastra intentia de a fi concentrat pe ceea ce spune cu adevarat partenerul de discutie, de a-mi tine vocea interioara cat se poate de tacuta, fara a-l judeca pe-acesta dupa cele pe care le spune verbal, nonverbal sau paraverbal, fara interpretari gratuite si completari din propriu-mi… scenariu.
Ave Cezar!
De cativa ani incoace, in a treia saptamana a lunii lui Brumarel, se celebreaza Ziua Mondiala a Ascultarii Empatice. Se promoveaza “atitudinea ascultatoare”, cum ar veni. Cu aceasta ocazie, si aceste ganduri impartasite aici si acum.
Gaudeamus igitur!
La Centenar, ma intreb cum de acum o suta de ani conationalii mei au stiut sa se faca ascultati, ba chiar mai mult decat auziti, intelesi, acceptati, sprijiniti, tolerati, incurajati… Si continui sa ma minunez daca eu si cei ca mine, de-acelasi neam, de-acelasi sange, am si avem capacitatea de a asculta si de a ne face ascultati de cei de langa, de cei cu care impartim acelasi teritoriu dintre granitele (pre)stabilite formal, de cei din natiunile conlocuitoare, de cei din tarile vecine, de cei din clubul pe care l-am ales sa ne fie familie economica, politica si chiar militara…
Tabula rasa?
Nu, nu este vorba despre acea docilitate dusa la extrem inspre slugarnicie si lipsa de personalitate. Chiar daca, poate, unii dintre noi am fost virusati inca de pe bancile scolii, atunci cand “sa te asculte proful” era spaima indusa general. Iar sa-l fentezi pe “profu’” si sa scapi “neascultat” devenea nu doar un sport national la categoria de varsta 6-18 ani, ci chiar un obiectiv personal curent, aproape zilnic urmarit. Astfel, pentru unii ca mine, a invata “sa-i citeasca” pe profi, sa-i inteleaga, sa-i anticipeze, a devenit o provocare, un sport. Ba chiar o adevarata scoala, una a vietii in care, inconstient pentru acea varsta, importanta si atentia le acordam intelegerii a ceea ce putea urma (dincolo de cuvintele rostite de profi) si trasarii (crearii in imaginatia mea necuvantata si neimpartasita atunci si nici pana acum) unor modele comportamentale. Ba mai mult, soarta mi-era pecetluita daca si in “civilie” aveam “privilegiul” de a fi ridicat in mare grad de cumintenie, cu prilejul urmarii cu sfintenie a consemnului: “stai in banca ta!”. Smirna (fara tamaie?)!
Homo homini lupus est.
Si-asa, a asculta, a corela, a cantari si a intelege, au devenit mai tarziu si impreuna echivalentul lui “a ma descurca”. Oarecum diferit de ceea ce se cerea in mediul educational, familial si chiar social de la acea vreme: “sa fiu ascultator”. Bine-crescut. Linistit spre previzibil. Si de 10! Sa vorbesc doar cand sunt intrebat, iar atunci (si nu numai atunci), sa aduc osanale la adresa iubitilor conducatori ai vremii, precum si de la cei doi supremi in jos, pe scara ierarhica – o chestiune poate neurmarita constient si planificat, dar care a aparut si si-a facut loc in ADN-ul social al multor conlocuitori ai vremurilor din spatiul carpato-danubiano-pontic, si despre care, la un moment dat, pe la inceputul anilor ’90 ai ultimei sute de ani a mileniului abia trecut acum 19 primaveri, o figura marcanta in anumite limite aprecia ca Romania are nevoie de vreo 20 de ani pentru a deprinde democratia – puterea poporului exercitata de catre popor pentru popor, cu cele 3 puteri fundamentale (legislativa, executiva, judecatoreasca) aflate, vegheate si pastrate in echilibru de ele insele si cu sprijinul celei de-a patra (liberele mass-media), cu societate civila activa si guraliva, cu piata libera de servicii si produse, precum si cu vot universal liber exprimat si secret asigurat.
Primus inter pares?
Si iata-ne acum la mai bine de 20 de ani de la acele vorbe ursitoare. Aici, ascultarea fara hazardare (in… acordarea de sfaturi, emiterea de judecati, contraziceri sau interpretari, niciuna solicitate) ma poate imbogati. Cand vorbesc, cand raspund, nu fac decat sa repet eventual ceea ce deja stiu, fara a-mi largi orizontul de cunoastere. Daca ascult si ma ascult, e posibil sa decopar si sa invat ceva nou. Coachingul ma poate pune in aceasta situatie, intrucat de la un coach nu astept solutii, retete, planuri, strategii si tactici in vederea trasarii unor moduri de actiune. Ci provocari ale modulu-mi de gandire, de gasire si folosire a resurselor de care dispun si de care as avea nevoie, de identificare a aliatilor, de depasire a limitelor personale si de gestionare a constrangerilor, de clarificare a obiectivelor, de radiografiere a diferitelor situatii curente, de abordare si adresare a obstacolelor, de realizare a unui plan de actiune si de efectuare cu fermitate a pasilor necesari.
Veni, vidi, vici…
Aceasta de-acum atitudine ascultatoare este cea care imi poate oferi un avantaj strategic, un avantaj competitiv. Este ca pe front, in armata, cand cercetasii, iscoadele, ofereau posibilitatea binefacatoare de a vedea dincolo de linia inamicului. Cand as fi avut capacitatea de a ma bucura de un ”punct ochit, punct lovit”. Este precum in unele arte martiale, in care mai importanta pare a fi pararea atacului, decat initierea acestuia, mai mare dovada de maiestrie folosirea fortei adversarului pentru a i-o-ntoarce impotriva, a-l imobiliza, a-l demoraliza. Caci, cu cat mai mare incrancenarea dinspre el, cu atat vulnerabilitatea-i mai mare… Iar odata deprinsa aceasta arta, cu atat mai pretuite-s viata si lipsa conflictului. Tot din artele martiale se poate desprinde o anumita dualitate (cele doua stiluri de wushu kungfu traditional chinezesc: cel intern si cel extern): pe de o parte, atunci cand ma orientez pe ceea ce am eu de imbunatatit, pe depasirea propriilo-mi limite, pe gestionarea constrangerilor cu care ma confrunt, ca vreau sau nu V/S pe de alta parte, cand doresc mai degraba sa-mi exprim forta de a-l face pe celalalt ascultator, sa se schimbe dupa cum vreau eu, dupa nevoile si dorintele mele, sa-l domin deci, sa-l pun la punct atunci cand am eu chef.
Cogito ergo sum?
Ce-ar mai fi de spus? Actiune!
AVANT si de-acum inainte!
0 Comments