Opozitia politica

In ce masura regimul politic romanesc postcomunist este unul democratic ?????

(citeste si reversul medaliei, astfel)

Democratia ca proces se releva prin succesiunea alegerilor, dar si prin multe evenimente, activitati sau relatii petrecute in intervalul dintre alegeri. Functionarea unui regim democratic nu depinde doar de institutiile prin care se realizeaza diviziunea muncii intre executiv si legislativ, ci si de un numar de reguli formale, dar si de proceduri informale prin care actorii politici influenteaza functionarea regimului[1]. Spatiul politic este intr-un sitem democratic un spatiu conflictual, conflictul fiind indus in mod necesar de existenta pluralitatii ca principiu ontologic la democratiei[2].

In aceste conditii, politica trebuie sa ofere perspective, sa permita alegerea intre solutii concurente, iar partidele politice au relevanta pentru problema participarii la vot ca urmare a increderii pe care o inspira. Exprimand dinamica raportului putere-opozitie, punand problema acceptarii sau contestarii detinatorilor puterii, participarea politica devine un vector al schimbarii pasnice de guvernare.

Alternanta la putere presupune existenta catorva conditii favorizante precum pluralismul politic, alegerile libere regulate, guvernarea majoritatii cu respectul opozitiei. Alternanta este un tip ideal, considerata drept un criteriu de masurare a democratiei, ea isi dovedeste relativitatea. Pentru ca regula alternantei sa functioneze trebuie garantata posibilitatea revenirii ulterioare la putere a formatiunii politice care paraseste guvernarea. Alternanta se bazeaza pe un consens minimal intre fortele politice in competitie in ce priveste politica externa, politica de aparare si institutiile publice[3]. In respectul regimului in vigoare, alternanta opereaza o schimbare de rol intre fortele politice situate in opozitie si celelalte forte politice care renunta provizoriu la putere pentru a intra in opozitie, asigurand in acelasi timp un “bilet de intoarcere” pentru urmatoarele alegeri.[4]

Increderea este o conditie necesara democratiei intrucat poporul nu conduce in mod direct, ci trebuie sa-si incredinteze destinul institutiilor reprezentative care poarta raspunderea pentru insumarea intereselor si preferintelor a milioane de indivizi. In Romania neincrederea este o mostenire difuza a comunismului. Partidul comunist insista pe faptul ca este unicul cunoscator al modului in care societatea trebuie condusa, si ca nu mai era necesar ca indivizii sa-si exprime punctul lor de vedere prin intermediul alegerilor sau a institutiilor organizate independent de statul partid. Suprimarea sistematica a institutiilor independente (sindicate, uniuni ale scriitorilor, femeilor, copiilor, studentilor, diferitelor profesiuni) pentru o perioada de aproape o jumatate de secol a ingreunat consolidarea institutiilor noi. Aceasta a fost un serios obstacol pentru acceptarea de catre populatie a institutiilor reprezentative, inclusiv a partidelor politice si implicit a opozitiei. Increderea in institutii nu poate fi impusa prin decret. Institutiile demne de incredere sunt rodul unei perioade indelungate de cooperare si adaptare[5]. In democratie, opozitia este un organ al suveranitatii populare la fel de important ca si guvernarea. A suprima opozitia inseamna sa suprimi suveranitatea poporului.

Opozitia este un rezultat al societatii civile si nu dauneaza democratiei, ci o desavarseste. Actioneaza ca niste frane impotriva aparitiei unui stat prea puternic. Poate de asemenea sa genereze idei noi de politici guvernamentale si sa formuleze cereri de initiere a acestor politici. Opozitia nu are nevoie sa fie recunoscuta in documente constitutionale. In plus, poate sa existe si fara necesitatea de a se fi rezolvat problema daca suveranitatea rezida in popor, in adunarea reprezentativa ori in amandoua atata vreme cat exista o distinctie clara intre puterea executiva si ultimul depozitar al suveranitatii. Opozitia poate, de asemenea, sa functioneze fara un sufragiu amplu sau universal.

Ca institutie, opozitia politica s-a dezvoltat ca reactie fata de guvern si in consecinta, reflecta intr-o oarecare masura caracterul acestuia, chiar daca este lipsita de puteri si are functii mai limitate. Opozitia nu are acces la masinaria guvernamentala si nu poate opera numiri in posturi. Arma sa principala a fost opinia publica, careia i-a si datorat in mare masura existenta, cu timpul transformandu-se intr-o trasatura intrinseca a panoramei politice. Opozitiei politice moderne nu ii ramane nici o altra solutie decat sa invinga guvernul pe propriul sau teren. Singura cale de a convinge opinia publica este sa se arate mai informata si mai bine pregatita decat adversarul ei si sa ofere o alternativa mai clara si mai adecvata decat aceea a guvernului. A accepta faptul ca guvernul stie mai bine ceea ce este de facut pentru ca se bizuie pe experti, echivaleaza cu abdicarea de la o adevarata opozitie.

Fie ca este parlamentara ori nu, orice opozitie trebuie sa stie, sa creada si sa faca dovada ca stapaneste mai bine decat guvernul acele probleme in privinta carora doreste sa i se opuna. Supravietuirea opozitiei politice nu depinde numai de procedurile si de schimbarile institutionale, ci si de propria sa vointa de a depasi dezavantajele pe care la are astazi de suportat relatiile sale cu guvernul[6].

In democratiile occidentale opozitia are o atitudine critica fata de putere, dar nu destructiva. In multe cazuri se ajunge frecvent la pozitii comune in probleme importante. Eficienta opozitiei depinde si de putere, de toleranta acesteia si de dorinta de a ajunge la un consens. Principala regula a luptei politice este de a nu se distruge nici o componenta a potentialului politic creator, pentru ca orice pierdere de acest fel afecteaza interesul national. Tarile vecine au avut resurse morale si intelectuale si rabdarea necesara de a ajunge la un pact national, fie si el provizoriu, astfel anihilandu-se violentele. Romania nu a avut parte de asa ceva. In tarile Europei de Est, populatia in alegeri cinstite a dat vot de blam comunistilor. In Romania liderii comunisti, prin manevre abile, s-au sustras acestui fapt[7].

Daca opozitia este impiedicata, atacata sau anihilata, putem vorbi despre o tiranie a majoritatii care insa, ridica problema protejarii minoritatii. Aceasta problema este rezolvata in cadrul democratiei consociationale in care domnia majoritatii este inlocuita prin regula consensuala comuna. Problema descoperirii unei linii de echilibru intre procedeele decizionale de suma nula si cele de suma pozitiva este dificil de rezolvat in mod abstract. Majoritatea deciziilor nu reprezinta nici domnia majoritatii si nici regula unanimitatii. Ele nu constituie de fapt o reafirmare a domniei majoritatii pentru ca la o confruntare cu o opozitie intensa si cu minoritati motivate, majoritatile fac de obicei concesii si impun, atunci cand este cazul, o vointa “temperata” a majoritatii.[8]

Intr-un sistem democratic opozitia este considerata un fenomen benefic si necesar intrucat permite confruntarea de idei, “dezbaterile” in vederea gasiri solutiilor celor mai bune pentru problemele cu care se confrunta societatea. Drepturile si indatoririle opozitiei sunt deosebite de la un regim la altul. In unele state (Anglia, SUA, Gemania) functia de opozitie este formalizata. Aceasta duce la recunoasterea unui statut politic pentru liderul opozitiei, a dreptului sau de a da replica la dezbaterile publice ale parlamentului ca si a dreptului de a fi consultat in anumite probleme de procedura privind ceremoniile de stat, declaratiile de razboi[9].

Puterea si opozitia formeaza un cuplu, influentand exercitarea puterii sub aspectul definirii politicii guvernamentale, guvernul luand macar partial in seama cererile opozitiei, daca nu pentru a le rezolva efectiv, macar pentru a le neutraliza, urmarind sa includa in programul sau idei ale oamenilor care risca altfel sa seduca pe unii dintre sprijinitorii sai. In plan mai larg, aceasta operatiune tactica permite guvernului sa puna programul sau de actiune in concordanta cu sectoare cat mai largi ale opiniei publice.

Opozitia porneste initiativa punerii guvernului sub control parlamentar. Indeosebi deputatii opozitiei cer ministrilor explicatii, fac interpelari, introduc motiuni de cenzura. Pun in miscare procedurile care tin de esenta mecanismului parlamentar: asumarea responsabilitatii guvernului in fata parlamentului. Opozitia este eficienta in aceste demersuri, numai daca exista riscul real pentru putere de a pierde sprijinul majoritatii, ceea ce ar fi posibil daca opozitia nu ar fi dogmatica si rigida, ci capabila sa actioneze ca un nucleu al unei noi majoritati si sprijin al unui nou guvern.

Opozitia care are caracter ideologic strict, ce pune in cauza concomitent regimul si bazele sociale risca sa ameninte si sa altereze bazele clasice ale parlamentarismului, intrucat puterea nu va mai lua in seama obiectivele programatice ale acesteia, ci va cauta sa nu cedeze nimic. Astfel, puterea nu se va mai defini prin program, ci impotriva unui adversar comun. Deci si exercitarea controlului asupra guvernului va fi afectata. Guvernul poate teoretic sa fie confruntat cu o opozitie sistematica a adversarilor regimului si cu o opozitie parlamentara a partidelor care doresc doar o schimbare de orientare politica. De obicei, tocmai diferentele de fond dintre fortele opozitiei asigura stabilitatea guvernului, deoarece opozitia parlamentarava evita sa puna in cauza responsabilitatea guvernului pentru a nu face jocul opozitiei ideologice. In aceste conditii opozitia constructiva si regimul parlamentar sufera intrucat controlul asupra guvernului isi pierde importanta datorita renuntarii la unele mijloace de actiune parlamentara asupra guvernului, tocmai pentru a nu favoriza pozitiile opozitiei radicale[10].

Printr-un paradox conform cu spiritul parlamentarismului, opozitia care divizeaza reprezentantii in sanul adunarii este pe plan national, un factor de apropiere. Ea interzice echipelor care se afla la Putere ingustimea de vederi pe care o presupune supunerea prea docila fata de imperativele partizane. Ea incita guvernul sa iasa din partidul sau si-l constrange sa priveasca mai departe pentru a dura mai mult[11].

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Se pune problema daca alternanta reprezinta in sine un test infailibil al democratiei. Logica alternantei politice presupune o majoritate puternica constituita dupa principiul “winner-take-all.” Intr-o astfel de logica majoritatea isi asuma controlul legislativului, formeaza integral autoritatea executiva, colonizeaza intreaga administratie centrala, isi insuseste totalitatea puterii. Opozitiei, exclusa sistematic din toate instantele in care se iau deciziile privitoare la interesul public, nu-i ramane decat sa exercite in mod ireconciliabil o functie critica, in asteptarea momentului in care, la randul ei, va lua in posesie institutiile statului. De aceea, opozitia nu are niciodata interesul sa fie “constructiva”, pentru ca orice influenta asupra treburilor publice ii este refuzata din principiu. Singura menire rationala a opozitiei ar fi aceea de a-i convinge pe alegatori printr-o critica ireductibila si energica a tuturor actelor de guvernare, ca majoritatea nu le merita increderea si ca, la urmatorul scrutin, vointa urnelor ar trebui sa o aduca pe ea la putere. Numai un sistem politic capabil sa produca majoritati puternice poate functiona dupa principiul alternantei. Scrutinul majoritar corespunde de regula, unor sisteme de alternanta politica, iar cel proportional, unor sisteme de cooparare partizan in cadrul coalitiilor guvernamentale. Reprezentarea proportionala se dovedeste fara consecinte in planul politicilor daca nu duce la guverne de larga coalitie. In Romania anilor ’90 – adversarul politic este, de regula, infrant in parlament, nu in alegeri. Reprezentarea parlamentara a minoritatii devine inutila daca opinia acesteia este sistematic si fatis ignorata[37].

Opozitia, drept criteriu al democratiei, reprezinta un grup minoritar permanent aflat in asteptarea puterii. Ea presupune, in raport cu puterea, fie interese diferite, fie conceptii comune, fie pe ambele. Aflandu-se in asteptarea puterii, minoritatea dupa fiecare scrutin poate deveni majoritate. Opozitia face parte din regim nefiind un grup, ci o pozitie a unei minoritati intr-un sistem concurential pentru puterea politica. Opozitia este o contraputere la adresa puterii in inima insasi a puterii politice. Opozitia nu constituie nici un lux, nici un accesoriu, ea fiind o piesa centrala a democratiei.  Nu alternanta la putere este cea care caracterizeaza democratia, ci posibilitatea alternantei.[38] Romania o are din plin.

[1] Parvulescu, Cristian R., “Esecul tranzitiei?”, in Sfera Politicii nr. 65/1998, p. 6.

[2] Ibram, Maria-Niara, Ionescu, Alexandra, Stanescu, Alina, “Doua campanii prezidentiale”, in Sfera Politicii nr. 44/1996, p. 34.

[3] Parvulescu, Cristian R., ”Criterii ale democratiei”, in Sfera Politicii nr. 41/1996, pp. 14-17.

[4] Quermonne, Jean-Louis, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris,1988, p.16.

[5] Rose, Richard, “Postcomunism si problema increderii”, traducere de Mihaela Matei in Polis vol. 3, nr. 3-4/1996, pp. 66-77.

[6] Ionescu, Ghita, de Madariaga, Isabel, Opozitia. Prezentul si trecutul unei institutii politice, Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 145-146.

[7] Ceausu, Dumitru, Exercitii de libertate, Editura Atlas, Bucuresti, 1997, p. 54.

[8] Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1999, pp. 223-224.

[9] Tamas, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1993, pp. 195-196.

[10] Cioaba, Aristide, Democratia. Putere si contra-Putere, Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1995, pp. 138-140.

[11] Burdeau, Georges, Trate de science politique, thome VIII, 1974, p. 161.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

[37] Barbu Daniel, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Nemira, 1999, pp 165-173.

[38] Baechler, Jean, Democraties, Calmann-Levy, 1985, pp.123-127.