Spuneam candva ca(-mi) este cam “hard” sa fiu “soft”. Adica, mai greu cu “people skills”… Pe-acestea le-nvat la scoala vietii, nu neaparat in mediul educational formal. Ochi sa am sa vad; urechi, sa aud; minte, sa… ma!-n?-!sor si sa cantaresc!
“In banca mea”, invat sa manevrez comenzile (raspunsuri la provocari?) astfel incat sa fiu capabil de a conduce “un vehicul” in siguranta pentru mine si pentru ceilalti, pentru cei de alaturi si pentru partenerii din “trafic”. Atitudinea la “timona”, insa, se de(s?)prinde ulterior. Formal, mi se aminteste dintr-un inceput despre preventie, mi se propovaduieste continuu si-am ajuns s-o dau si eu mai departe. Caci mai mereu (dar nu intotdeauna) “frica pazeste pepenii”. Insa, de la zis la facut… mai e ceva cale. Poate lunga. Iar dupa fapta, si rasplata…
Cred ca, de la natura, exista predispozitii pentru o atitudine preventiva, mai rezervata, sau pentru una agresiva, chiar hazardata. Cum vedea si Nietzsche: Omul si Supraomul – cel cu morala de sclav v/s cel cu morala de stapan. Ierbivore si carnivore. Intre? – Omnivore… La nivelul meu, cred ca masura se desprinde. Se “fura”. De la altii. Se cultiva. Se pastreaza si se cizeleaza. “Aruncarea” cu capul inainte poate fi dureroasa. Precum si prea multa amanare, bunatate, ezitare, o dovada de slabiciune. Sau cel putin asa poate fi interpretata de catre toti aceia grabiti si care cad prada tentatiei de a (ma) semnaliza acustic insistent, apasat, lung, de a (ma) judeca si condamna unilateral, prin lumini si faze orbitoare de mai mult decat descurajare. Sau, cu vorbe “dulci”, soptite scrasnit, printre dinti… Am fost si eu “acolo” si inca sunt. In mai multe luntre. Oriunde, oricand, oricum, “graba strica treaba”, dar nici pasii de melc nu ma prea inalta, nu ma poarta pe-undeva.
Sunt (ca om) un animal social, dupa cum imi spunea atunci cand l-am “intalnit”, un filosof antic grec. De mine depinde catre care parte inclin, prin ceea ce fac. Azi. Aici. Acum. Chiar si maine, cu speranta si incredere. Sunt animal, deci, in lumea lui “care pe care”, sau celebrez si onorez faptul ca (inca) ma pot bucura de amintiri, de vise, de rodul imaginatiei, de ceea ce pot direct sau indirect comunica, verbal sau in scris, non-verbal sau paraverbal. De ceea ce intreprind cu vorba si cu fapta. De cum ma propulsez, sau daca ma… “gripez”. Ce aleg?
Imi place sa cred ca, la poate statistic jumatatea vietii, am un limbaj specific uman. Pe care optez sa-l cultiv. Si sa-l sporesc ma straduiesc. Si-atunci, dau cu piatra, sau cu vorba cu naduf? Cum ma exprim mai bine? In ce-mi pun AVANT? In ce masura sunt mai… rasarit? Cand, cum, inaintea cui si cu ce rost “inchei” cu semnul “¿”? In ce “chei”?
0 Comments