“N-am!”, cum ar zice Moromete al lui Marin Preda. N-am putut, zic eu (ganduri, trairi, fapte ale caror personaj insotitor am fost si eu, acum ceva vreme… Si ce vremuri!). Din respect, îmi place să cred. Pentru profesie, una dintre cele mai grele care pot exista. Pentru omul din faţa mea, pentru opţiunea sa, sacrificiile şi anii de şcoală. Pentru jurământul depus. Pentru copilul meu, cel mai de preţ din existenţa mea, a cărui viaţă am încredinţat-o unui profesionist. Pentru viitorul meu şi al lui. Al profesionistului şi al copilului. Pentru prezent. Al nostru, al tuturor.
N-am! N-am putut contribui la discuţiile şoptite despre “cât se dă?”, “cui?”, “când – înainte, sau după?”, “direct, sau prin cineva?”.
N-am! N-am putut nici împinge plicul, nici palma şi strecura “recunoştinţa” în buzunarul halatului. Nici găsi vreo altă modalitate de a o face. N-am putut concepe să o fac. N-am putut astfel iniţia, în opinia mea, un gest de umilire a profesionistului din faţa mea şi de umilinţă a mea ca fiinţă umană. N-am putut să cumpăr astfel mai multă atenţie, să supralicitez pentru o mai mare bunăvoinţă. N-am putut da buzna peste şi înaintea altora ca mine şi copilul meu.
N-am făcut gestul de încurajare şi perpetuare a unor obişnuinţe, tradiţii, metehne. N-am putut “sprijini şi încuraja” profesia, în acest fel. N-am putut suplini eu acolo unde este treaba schimbării unui întreg sistem de gândire şi de acţiune. Acolo unde acesta mai degrabă umileşte decât apreciază efortul şi susţine performanţa.
Bravură? Inconştienţă? Nesimţire? Nepăsare? Incompetenţă? Zgârcenie? Mândrie? N-am ce zice… Cred doar că, un act de normalitate. Iar dacă prin ceea ce n-am făcut am reuşit să stârnesc un gând, altul decât cel de condamnare a mea, atât la cei cu care am intrat în contact şi poate că se aşteptau la altceva, cât şi la cei care citesc aceste rânduri, acest lucru mă face să cred că mai există o speranţă. La normalitate. Sper doar că nu doar “normalitatea mea”.
Ceea ce am putut oferi a fost respectul meu, exprimat prin înţelegerea desfăşurării lucrurilor în cele 2 zile de spitalizare, printr-un zâmbet preocupat care însoţea întrebările menite a mă linişti şi a mă face să înţeleg proceduri, situaţii, stadii. Iar nu pentru a pune presiune. Şi printr-un “Mulţumesc!” sincer, din inimă. A fost loc şi de strângeri de mână şi chiar îmbrăţişări, dar nu mi-am permis.
Aşa au fost cele aproximativ 32 de ore de spitalizare alături de fiul meu pentru operaţia de polipi la care a fost supus. Cu profesionalism, dedicare, atenţie şi grijă de către cadrele medicale de la un spital micuţ, de stat, dintr-un cartier bucureştean. În mai multe saloane în care am fost împreună cu mame şi bunici, bucureşteni şi cetăţeni din mediul rural, cu persoane mai mult sau mai puţin înstărite, mai mult sau mai puţin “din partea…”, de etnii diferite.
0 Comments