Contestare Abandon Loialitate
Loialitate Abandon Contestare
Viata. O 👉continua👈 cursa. Pentru unii, cu propria fiinta. De a gestiona mai bine constrangerile, de a depasi propriile limite, intru a fi cu fiecare clipa mai buni. Pentru altii, cu… altii! De a se valida prin comparatia cu altii, prin diferentele de altii; de a se masura cu altii, de a raspunde altora. Altor povesti. Chiar daca si neoficial chiar, ci doar in si din lumea lor, in propria poveste. Iluzoriu? Ireal? Inutil?
Pe oricare sens am fi (pe cel al devenirii proprii, al ascensiunii, al dezvoltarii personale; ori pe contrasensul fata de altii), putem considera 3 (trei) modalitati de a aborda deplasarea. Fie aceasta, planificata si cu rost, fie haotic si la intamplare: la pas, la trap, sau in galop. Spre o destinatie, cu scop, ori fara de rost.
Avem a ne uita la unul dintre cei mai fideli companioni ai omului: calul. Aliati alaturati inca din timpuri stravechi. Animalul, instrument de folos in domenii pasnice (agricultura, transport, sport), precum si razboinice (cavaleria); util chiar, pentru unii, in exprimarea statusului social (element de decor?), de ajutor in petrecerea timpului in mod placut (sporturi ecvestre). Omul, exploatator, utilizator, beneficiar, explorator. Cabalina, alaturi.
Privind la acesti insotitori patrupezi cambrati, ne poate aparea interpretarea ca pasul si galopul sunt firesti, naturale, trapul fiind o forma intermediara de abordare a deplasarii, o data ce se iveste raspunsul firesc la anumiti stimuli. Calul merge agale, la pas, cu miscarea individuala specifica a celor 4 picioare (intr-o sincronizare particulara), iar o data impulsionat, grabeste pasul si tropaie (trapul insemnand mers in fuga al calului, cu viteza mijlocie, animalul pasind in acelasi timp cu un picior din fata si cu piciorul de dinapoi opus acestuia) pentru a ajunge natural sa galopeze (mersul cel mai rapid al calului, alcatuit dintr-o succesiune de salturi, in doi timpi si cu ritm sacadat) – maximul de cat isi poate solicita aparatul locomotor.
Si in varful lantului trofic, la reprezentantul de seama al fiintelor bipede -omul-, avem pasirea si alergarea (cu formele de sprint si cea de maraton). Insa, cum omul se vrea buricul pamantului, iar din antichitatea greaca a fost surprins ca fiind masura tuturor lucrurilor (Protagoras, 486 i.Hr. – 411 i.Hr.), bipedul in cauza a facut sa-si lase amprenta si pe insotitorii sai patrupezi. Pentru a concura la probe cabaline de trap, reprezentantii speciei patrupede sunt dresati de catre unii indrazneti bipezi (cu toate cele ce implica actul de dresaj inca din primele zile de viata).
Omul nu s-a oprit si s-a indreptat si asupra sa. Astfel, de aproximativ 200 de ani, o proba la atletism, chiar olimpica, este si cea de mars. Adica nici plimbare in pas grabit, nici alergare – maximul de cat isi poate solicita aparatul locomotor, cu scurte reprize de suprasolicitare sub forma de “sprint”. Caci marsul sportiv inseamna inexistenta momentului de zbor din timpul deplasarii, precum se intampla la trecerea de pe un picior pe altul din timpul alergarii. Aceasta proba “fortata” (interpretarea imi apartine) numai naturala nu pare (cel putin, asa mie mi se pare).
In incheiere, sa ne intoarcem catre firesc: poate ce e clar pentru mine e tulburator pentru alt sine; poate povestea mea este 👉fara de sfarsit👈. La fel ca si a ta! Diferite, insa cu acelasi sfarsit, candva, cand ne va ramane sa cunoastem doar… orizontala. Toate sunt la fel: cu timpul finalului inca nestiut. Ce 👉ne ramane👈 de facut? Da, 👉cu AVANT, asadar👈❗