Privesc in zare. Si?
👉Nisarea in coaching, precum in oricare alta indeletnicire, face ca omul potrivit sa se gaseasca alaturi de… omul potrivit. Caci orice nas isi are nasul, insa, sub aspect al activitatii de coaching, in sens benefic-proiectiv.
Am absolvit stiinte politice la inceputul mileniului actual. M-am imbatat cu vise declansate de complacerea cu cele zugravite in literatura de specialitate, in special cea din domeniul managementului politic. Am indraznit o lucrare de final despre “Managementul imaginii actorilor politici”, fiind mai aplecat spre 👉”Opozitia politica” in general, spre cei care vor sa acceada la 👉pozitii de putere, sau care le vor recuperate. E posibil sa fie o trasatura ereditara a mea – pe linie paterna, cineva mult mai priceput cu balonul rotund decat mine si mai atras acum de vizionarea partidelor de fotbal sustine ca tine partea celor ce-i par mai slabi, cu echipa cotata cu a doua sansa. Oare de aici interesul meu pana la un punct pentru Opozitie (cei care nu dispun de accesul oficial la resurse, nu au inca responsabilitatea, caderea de a le gestiona si capacitatea de a le folosi in interes particular sau transpartinic)?
Intr-un domeniu conex, cel al relatiilor internationale, printre multitudinea de concepte, atentia mi-a fost atrasa de curentele idealismului si realismului. Particular, cred ca si individul, nu doar statele, poate fi implicat in relatii avand deasupra una dintre aceste umbrele: crede intai in niste principii pe care doreste sa le transpuna in practica o data ce a realizat o masa critica de sustinatori, aliati, dupa care se ghideaza in faptuirea zilnica; ori isi urmareste cu orice pret interesul propriu, cel de “gasca”, indiferent de cele pricinuite altora, caci viata e o jungla prin care doar cel mai puternic razbeste, fiind totusi doar nevoit sa se adapteaza conventiilor timpului sub imperiul caruia actioneaza, urmarind un 👉scop, etic si legal.
Si eu cred ca in viata, cheia este sa facem lucrurile sa se completeze, nu sa se excluda. Un deziderat? Un Ideal? O iluzie? Evident, cu respectarea integritatii fizice si psihice a noastra si a celorlalti, cu respectarea drepturilor si libertatilor individuale, cu urmarea legilor firii si a celor convenite la nivel social.
Iar in realitatea materiala, o lege a fizicii cred ca spune ca doua corpuri nu se poate sa ocupe acelasi spatiu in acelasi timp. Astfel, oricat as dori eu sa fac si una si alta, fara a le pune in antiteza, in competitie, fara a le face sa se anuleze una pe cealalta, sunt constient ca lucrul bine facut presupune atentie, focalizare, prioritizare, alegere, consecinte, renuntari. Astfel, mai degraba eficient, decat eficace.
Lupta este pentru toti; victoria, doar a unora. Este important sa fim pregatiti si gata oricand de actiune. Sa pastram avantajul strategic – adica prin actiunea proprie sa influentam actiunile celorlalti; iar nu sa fim doar la reactie, in defensiva. Candva, m-am intalnit cu un “Tratat despre lucrul bine facut” al filosofului polonez Tadeusz Kotarbinski. In acelasi context, m-am atins si de abordarea inspirata din scrima si transpusa in cartea “Introducere in strategie. Strategia actiunii” de catre strategul militar francez Andre Beaufre.
Acum, am ajuns la o ipoteza de lucru: coaching-ul este pentru toti, dar nu pentru oricine. 👉Precum orice ocupatie. Pentru unii poate fi o vocatie, pentru altii doar o profesie. Eu caut sa-mi gasesc locul si rostul. Dar mai ales, sa devin semnificativ. Si astfel, am ajuns la a visa in a imbina doua domenii: politica si coaching-ul. Activitatea de coaching pentru si cu politicieni. “Pentru”, sau “cu”? 👉Depinde de fiecare.
Coaching-ul este pentru toti, dar nu pentru oricine, 👉comentam nu demult la o impartasire din partea unei colege din domeniu. Este nevoie de un “ceva” la cine se vede un “cineva”. Doar unii si-l gasesc pe al lor si fac pasul. Gandul de acum ma duce la arta razboiului in care doar militarii iscusiti pot purta lupte pentru a le si castiga, in timp ce deflagratiile sunt declansate de civilii care-s mai degraba creditati cu gestionarea pacii. Omul, ca animal social (Aristotel), are a se lupta in primul rand cu sine pentru a-si tine in frau partea animalica. Contemporan, coach-ul este doar insotitorul de bord al pilotului care isi conduce viata dupa cum actioneaza volanul si pedalele de acceleratie, frana, ambreiaj; dupa cand si cum foloseste luminile de intalnire si faza lunga; dupa cum si cand isi exprima intentiile prin actionarea semnalelor luminoase stanga-dreapta; dupa potrivirea semnalelor acustice la context; dupa modul in care priveste inainte prin parbriz, ori inapoi prin luneta din spate si oglinzile laterale sau retrovizoare; dupa cum isi poarta si foloseste ochelarii educatiei si experientei proprii, ori prin cei lasati a fi “schimbati” (“potriviti”, calibrati) de intrebarile dinspre coach, cel deloc vazut ca un instructor, ci mai degraba ca un aliat in explorarea traseelor, constrangerilor, limitelor, resurselor, provocarilor, trairilor, posibilitatilor…
Te las aici cu aceste ganduri, ales cititor prezent, si pastrez speranta ca vei impartasi acum intr-un comentariu cele ce ti-au aparut, daca si cum, o data cu parcurgerea randurilor de mai sus.
AVANT, asaDAr!